Am păcătuit. Așa, de pe 1 ianuarie

….și am rezistat chiar două zile până să vă spun și vouă. E ok, nu e nicio tragedie, încă nu am rumegat nici eu prea bine situația. Și sper ca nici să n-o fac prea curând. Nu m-apuc de sală, așa că măcar mintea să mi-o țin sănătoasă.

Păcatul a început pe 30 când toată lumea era ocupată cu rezoluții logice de noul an. Și ce m-am gândit eu? Rezoluții my ass, cine se ține oricum de ele? Hai mai bine să vedem ce-i cu nenorocirea asta de știre virală care zice că 2016 încheie un ciclu de 9 ani în care lucrurile au mers anapoda. De parcă am fi auzit vreodată de “ciclu” și “super mișto” în aceeași propoziție. Păi nu. Deci clar, s-a terminat cu ciclul anapoda. Cel de 9 ani (doamne ferește!).

Și lumea tocește creioane și tastaturi cu rezoluții și eu pierd timpul cu numerologie. Și fiindcă n-am pierdut suficient timp, zic să-i mai acord câteva minute și pe 31, în timp ce-mi dârdâia fundul printre artificii. Aud un țârâit de telefon. Al meu. Fir-ar! Să vezi ce-mi îngheață mâinile pe taste pentru vreun fost coleg de-acum o mie de ani care trimite un mass la toată agenda. Să demonstreze că e băiat manierat și că nu trimite mesaje la 12 noaptea doar pentru booty calls. Hai să văd. Scot telefonul. Apăs butoanele. Mi s-au aburit ochelarii, îmi intră puf de la fular în nas. Distracție maximă.

“M-am despărțit de….Hai la mulți ani! :)) “. Nasol de-ar fi mass. Nu era. Doar mesajul de la D. Primul crush, prima dragoste, prima…mna, tot pachetul. Puștiul care venea pe 8 martie la -10 grade să-mi ureze baftă la olimpiada de română și să-mi dăruiască un ursuleț de pluș. De ziua….femeii. E ok, aveam amândoi vreo 13 ani pe-atunci, nu-l judecăm.

Mno, și acum să-mi fie milă, să mă bucur, să mă întreb cum o fi de-ar mai fi? Să-mi mai rod o unghie, să mai downloadez un film de rahat ca să mă simt mai bine așa, by comparison? Și uite așa am învățat că nu e bine să bei în două situații: 1) când îți pui astfel de întrebări. 2) când îți pui astfel de întrebări și încă ai în telefon numerele foștilor.

Concluzia? Când vine vorba de ciclu, n-are cum să iasă bine.

To be continued…

 

 

 

Slalom printre fire

Nu am mulți “prieteni” pe facebook. Câțiva pe care îi cunosc personal, niște unii cărora le admir diverse lucruri pentru care biologia nu mi-a lăsat cele necesare să le fac și o mână de oameni atât de frumoși încât îți provoacă dependență.

În ultima vreme, însă, observ că lucrurile merg pe o altă direcție. Nu mai admir oameni mișto, ci încep să memorez rase de pisici, unghiuri și lumini care să le scoată cât mai bine în evidență, culoarea ochilor în funcție de vreme și cum va fi vremea în funcție de cum miaună pisica. Femei, excesul strică! Tot ce e frumos trebuie abuzat drăgăstos sau nu până la epuizare, dar hai să mai press pause din când în când.

Acum problema atinge deja alte cote când pisica rămâne în pană de note pe care să miaune și atunci fetele apeleaza la un al doilea AS: pozele cu bărbi. Nu mă înțelegeți greșit, bărbile sunt al naibii de sexi. Te zgârie, te mangâie, te incălzesc, compensează, bulversează. Le atrag pe pioase, pe naturale, pe toate domnișorelele care vor să aibă în față un Isus nerăstignit încă sau un Burebista pierdut în timp. Sunt virile la superlativ și orice femeie cu scaun la cap își ține estrogenul pe sobă cât are în față un bărbos. Și-n cazul ăsta, fetelor, by all means, mângâiați-ne din când în când cu niște fire, dar nu ne mai serviți, fir-ar să fie, aceeași mâncare dimineața, la prânz și seara. Se lasă cu scame, ni se apleacă și-i păcat.

Și poate n-ar fi tocmai greșit să ne dați și voi o mână de ajutor, dragi băieți confuzi. Ori barba pe care s-o purtați ca pe un trofeu pe tronul vostru de barbați mișto ori papionu-n buline, pantalonii skinny și pieptănul din buzunar. Așa cum în porn-ul de pe ecrane există  o mână de femei care își asumă întru totul sexualitatea și prea multe mâini de fetițe confuze, așa și în porn-ul din mințile noastre există o delimitare la fel de logică: bărboși mișto pentru că-s bărbați și băieței care nu nimeresc și-și țin barba să-si ascundă rușinea și grimasele de la cât îi strânge elasticul de la chiloții strânși pe fund.

Nu mai luați numele drăgălășeniei și a virilității în deșert. Și dacă o faceți, măcar n-o mai postați zilnic pe facebook. E mai mișto cu lingurița decât cu polonicul. Adică trădare, trădare, dar măcar să n-o mai știm și noi.

Și dacă subiectul convulsiilor mele nu e încă 200% clar, să încerc să fiu mai specifică: problema este, women dearest, că numai Stoya și Sasha Grey și-au câștigat dreptul de a-și posta zilnic selfies cu ele goale și totuși să nu ne mai săturăm de atâta ele si de atâtea fire.

 

 

Love at first…fight

551345_620694851293239_28160929_n

Saturația de prea discutata ”Love At First Sight” a ajuns la saturație. Una dintre prea multele idei utopice și pur hormonale îmbrăcate frumos într-un sens profund și incoerent. Așa ne motivăm pe bună dreptate încruntarea pentru orice la ”prima vedere”  care nu e crush adolescentin sau chimie independentă de orice rațiune.

Există, însă, un ”first” mai aproape de acel ”Love at…” decât orice aberație lirică și absorbită din romanele cu un sfârșit fericit: The First Fight. Acel prim moment când totul e atât de plin de tot încât nu te mai poți opri la schimbul plat și anost de replici. Trebuie să erupi într-un amalgam de sunete și de sentimente care nu poate exista decât din prea mult. Și nu poate duce decât la și mai mult.

Simți nevoia să lovești. Dar nu în el ori ea, ci în distanța dintre voi. Să o micșorezi cu fiecare sunet, să o netezești cu fiecare cuvânt până când dispare și ultimul centimetru care vă desparte.

Iar la sfârșit îi sari în brațe, zâmbești și să îl/o săruți.  Nu pentru că s-a terminat ci pentru că acum a început.

1 and 0 equals 10

387631_3038418602501_465706694_n

În fiecare dimineață, la ora 8.20 deschid ușa scării. În fiecare dimineață, la ora 8.23 aud, la metrou, frânturi din diferite discuții ale acelorași domnișoare. Se îndreaptă spre facultate. Tonuri diferite în funcție de orele dormite sau nu, de outfit-ul care le mulțumește sau nu, de greutatea mapei sau a problemei. Tonuri mereu diferite, subiectul mereu același: testosteronul.

Missa care se plângea în această dimineață de faptul că nu va avea un plus 1 la o petrecere din facultate era, după cele mai obiective norme și tipare, un model de ”Așa da!”. Aspectul fizic și, mai mult ca sigur, doar fizic era de-a dreptul impresionant. Motiv pentru care nu mă puteam întreba decât: cum este posibil ca o astfel de femeie-wanna be să poată avea astfel de probleme?

Acordând puțin prea multă importanță acestei întrebări, am ajuns la concluzia că femeile care își doresc prea mult să fie un ”plus unu” pentru un anume cineva, ajung să fie considerate doar un ”plus o problemă” pentru majoritatea.

Spre marea mea încântare există, însă, femei minunate care nu se vor împărțite. Femeile care știu că 1 + 0 = 1, ceea ce le încântă, dându-le un sentiment de suficiență de sine. Femei care știu, în același timp, că 1 și 0 = 10.

Femeile plus zero by choice sunt un spectacol incredibil, sunt ”the new black” al interrelaționării. De recunoscut ar trebui să le recunoaștem toți. Pentru a face o plecăciune mentală în fața lor, pentru a reinventa ritualurile trubadurilor. Nesimțindu-se rușinate în niciun moment de faptul că nu sunt văzute șifonând în permanență cămașa de pe brațului unui bărbat, femeile plus zero sunt ele însele un zece perfect.

Prea multe femei, însă, sunt într-atât de absorbite de necesitatea de a aparține, de a se împărți și de a depinde de cineva încât uită cine sunt și cu ce scop sunt. O epifanie ar fi de un real ajutor. Un moment de EUREKA!!! într-o dimineață, cu mapa sub braț și mocasinii în picioare, întrebându-se ce ar fi mai bine pentru ele: să completeze pe cineva ori să se completeze mai întâi pe ele însele.

În orice caz, decizia e acolo și trebuie luată? Ori îți vezi liniștită paharul pe jumate plin, ori ți-l păstrezi pe jumate gol pentru că până și minunatul Château d’Yquem se bea într-o jumătate de pahar. Si, într-un final, între matematică și vinuri de colecție, câte femei faine mai au chef să-și piardă timpul uitându-se într-un nenorocit de pahar?

Autiștii sentimental din capitală

garden-state-2

În urmă cu suficienți ani, am plecat ca orice provincial hedonist spre București, anticipând, evident, suficiente episoade de comedie, de tragedie și minunatul hibrid numit dramă.

Problema hedoniștilor, a celor al căror scop principal este absorbirea plăcerii și transformarea ei într-un cod de supraviețuire, este aceea că absurdul nu este niciodată un impediment. Pentru ei absurdul nu este o pagină scorțuroasă pe care să nu își poată scrie capitolele ci un font pe care îl folosesc zilnic cu mândrie pentru noi rânduri din propriile lor piese de teatru. Ionescu for the rescue!

Când am ajuns în București, îmbrățișând dezorientarea mai mult ca niciodată, mi s-a făcut cunoștință cu un loc. ”Un loc”. Locul primordial unde se întâmplă totul și unde ajungi să te ”întâmpli” chiar tu.

Arhitecți, modele, politicieni, fotografi, cântăreți, DJs, actori. Artiști și corporatiști. Persoane prea cunoscute despre care se scrie și care scriu, la rândul lor, despre autisme și-autiști. Un spectacol cu free entrance. Așa că reveneai. La început mai rar și mai timorat, apoi ca un junkie suficient de naiv să creadă că se poate opri oricând.

Vă întrebați cine sunt acești oameni? Și eu. Ce traume Freudiene i-or făcut ceea ce sunt, împătimiți ai Ruletei Rusești și ai torturii psihice. Întâlniți în urmă cu 6 ani ori 6 zile, moderatori ori participanți în spectacolele pe care le regizează zilnic, cu chitara în mână ori cu mâna-n cerneală, toți se definesc prin același concept nenorocit: autismul sentimental.

AUTISM = Stare patologică manifestată prin ruperea legăturilor psihice cu lumea exterioară și intensa trăire a vieții interioare. Pentru ei, lumea exterioară e un moft.

”Nimeni nu te va mai iubi așa cum am putut și am vrut să o fac eu. Ar fi supraomenesc…”

”Prietena ta arată senzațional: picioare virginale și umeri de lebădă. O minune”  Say what?!

”Mă crezi că eu sunt sigur de faptul că dacă aș înceta să te iubesc soarele nu va mai răsări dimineață? Tu trebuie să înțelegi că ești mai iubită ca orice personaj de poveste.”

Seara ajungi acasă, te așezi în pat și recapitulezi mental ori negru pe alb labirinturile emoționale prin care îți permiți să te pierzi. Ești un hedonist, nu? Pe principiul Anything but madness is a waste of time, afli cum să îți joci rolul de detașat emoțional. Iar în final, din respect pentru Clark Gable, să îți protejezi opera dramatică numită Viața Cotidiană cu minunatul: ”Frankly, my dear, I don.t give a damn!”

Mirosul Crush-urilor Paroxistice

Image

Sunetul fiecărei pagini întoarse imprima un miros. Nu era cel al hârtiei vechi. Nici cel al lumânării violet de pe noptieră. Nici paharul cu vin roșu care deja lăsase o urmă pe lemnul de cireș nu reușea să îl acopere. Era mirosul  imaginilor care își cereau dreptul de a fi scoase după prea mult timp din spațiul claustrofob al amintirilor decolorate.

Întorc o pagină la începutul caietului. ”Păpușile nu trebuie să plângă niciodată. Doar să zâmbească din dragoste pentru ceilalți”. Rândurile scrise de Irina mie în urmă cu mai bine de 10 ani. Hârtia veche, lumânarea violet, paharul cu vin roșu. Scrisoarea Irinei. Romanul de pe noptieră rămas deschis undeva la mijloc, la fel ca toate poveștile la care te întorci mereu, le recitești, le re-re-resimți pe deplin, dar niciodată până la ultima pagină.

În jur, prea multe detalii care-mi distrag atenția de la ce importă. Oricât de aprinsă o nuanță, oricât de dulce mirosul paharului cu vin, oricât de lascivă imaginea Lolitei pe coperta romanului, oricât de pline sunetele de lângă… Totul e anulat pentru nevoia egoistă de a respira totul ca pe o poveste. Stingi lumânarea, îți acoperi ochii cu genunchii aduși la piept și respiri.

Inspiri, expiri. Inspiri. Ții. După câteva încercări deja ajungi să nu mai simți oxigenul. Inspiri doar imagini vechi ce-ți ajung în plămâni și-n sânge. Știi că poți oricând expira în timp ce aprinzi lumânarea și sorbi din paharul cu vin. Știi la fel de bine că nu vrei să o faci.

”Păpușile nu trebuie să plângă niciodată. Decât poate din emoție pentru prea mult.” Mai bine de zece ani de când am citit pentru prima oară cuvintele Irinei.

S. mi-a luat  între palmele ei mâna pe care încercam să o folosesc pentru a-mi acoperi fața și m-a întrebat cu un zâmbet dezorientat: ”De ce?!” I-am inspirat zâmbetul și l-am lipit lângă cel al Irinei de-atunci când îmi scria. N-am știut să îi răspund de ce. Știam doar că îmi doresc să mă întorc. În acel oraș, în acea seară, în acel loc. Se numea La Flor. Un nume pe care îl puteai simți în plămâni alături de mirosul de liliac de pe bulevard. Să îmi fi umplut plămânii cu acel miros inofensiv de liliac, să nu fi permis nicio fisură prin care să intre apoi mirosul nou al primului crush paroxistic.

După ani, însă, parfumurile se estompează. Iau forma unor amintiri care te recheamă de fiecare dată când simți parfumul de liliac al lumânării de pe noptieră sau gustul vinului dintr-o anume seară. Unele dispar complet. Altele îți oferă iluzia că au dispărut întru totul și uiți, astfel, că tu acum ești suma tuturor notelor florale inspirare în trecut.

Îți inspiri poveștile trecute. Expiri. Odată cu o parte din tine. Inspiri. Estompat, dar încă dulce. Expiri. Niciun motiv de îngrijorare. Oricine are nevoie de propria-i semnătură florală. Uneori o alegi dintr-un boutique, plătești și mergi mai departe. Alteori te alege ea și-ți impune un crush nenorocit pe note de liliac. Și atunci ce faci? Nu poți decât să zâmbești, să te resemnezi și să speri că e doar o ediție limitată.

Regular Fit

Image

 

Să lucrezi zilnic cu și între haine poate fi cel puțin nostim și plăcut. Haotic pe alocuri. Antrenant de fiecare dată. Ce e, însă, mai mult decât plăcut, dar nu mai mult ca perfect este prezentul continuu al poveștilor pe care ți le creezi din plictiseală.

Noua campanie de promovat: ”Slim Fit”/”Regular Fit”. Fit, fits, fits like a glove, mănușile de ce nu sunt și ele slim fit? mănuși, glove, love, love that fits. Hm. Zâmbești.

Culorile se dilată, nuanțele devin mai pregnante și odată cu ele întrebările mai roșii ca niciodată. Love that fits? Te încrunți involuntar pentru o secundă. Înghiți în sec. Schițezi un semi-zâmbet, dar realiezi că este aproape la fel de forțat ca și ideea unei iubiri care ți se potrivește 100%.

Înconjurată de persoane care caută proporția perfectă până și aici, nu pot decât să mă întreb de ce? Prea multe femei prea frumoase pentru a fi prea iubite, prea multe dorințe bifate pe lista ”To Do Before 30”, dar pe care ai încetat de mult să le resimți ca dorințe, prea mult din ceea ce trebuie să fie într-un anumit fel și în mod necesar bine. Dacă și dragostea trebuie, atunci propun reinventarea cuvântului ”trebuie” sau poate…să îndrăznesc a o scrie…reinventarea conceptului de iubire?

”Love is patient, love is kind”. Mi-ar plăcea să mă pot întoarce în timpurile biblice, să îl privesc în ochi pe cel care a spus asta și să îi spun cât de rău îmi pare pentru el și pentru toți cei care crezând asta au iubit fără să se îndrăgostească.

”Write hard and clear about what hurts”. Hemingway dearest, din respect pentru hedonismul care fits you like a glove, îmi tocesc degetele pe tastatură și iau fără voia mea lecții de dicție pentru a-mi dicta poveștile în minte. Dar de scris, dacă îmi permiți, trebuie să o faci doar la sfârșit. Atunci când ai închis plicul și ai turnat ceara. Pe plic. Până atunci trebuie să refuzi să scrii. Să refuzi să îți organizezi ideile pentru a putea scrie. Să decizi să te oprești când totul este încă minunat de haotic.

Ai purta zilnic ceva ce ți se potrivește perfect, ceva ce arată ca fiind pictat pe tine, dar în care nu îți permiți nicio mișcare? It fits, but is it fitted for you?